Bunul meu prieten Vasile-Jacques Iamandi s-a mutat la Domnul vineri, 16 ianuarie, la vârsta de 98 de ani. Dumnezeu să îl ierte și să îl numere cu drepții întru Împărăția Sa!

***

Vă invit să aflați povestea nemuitorului Jacques, material apărut inițial în revista Rost din decembrie 2009:

„Jacques Iamandi s-a împrietenit cu moartea de tînăr. A supravieţuit unui război în Indochina franceză, traversării în marş forţat a continentului asiatic şi temniţelor comuniste. La vîrsta de 88 de ani pare nemuritor, într-o generaţie din care au mai rămas o mînă de mărturisitori.

Întors dintr-un exil de 30 de ani, Jacques Iamandi nu admite că mai sînt români care se îndoiesc că regimul comunist a fost răul absolut al secolului XX. „Comunismul a fost o luptă continuă împotriva firescului. Şi, la noi, ca şi în alte părţi, a început prin a desfiinţa «lumea veche», adică prin a ucide elitele ţării, prin a răpi poporului credinţa în Dumnezeu şi prin a impune alte «modele» umane şi un alt set de valori“, crede Iamandi. A simţit revoluţia comunistă pe pielea lui.

Jacques Iamandi s-a născut în 1928, la Iaşi, într-o familie cu rădăcini imperiale bizantine, Paleologu, şi deopotrivă în boierimea locală, Iamandi. Bunicul său dinspre mamă, Jacques Paleologu, a fost jurnalist şi diplomat. Bunicul dinspre tată, Vasile Iamandi, avocat, profesor universitar, mare moşier şi parlamentar liberal.

Tatăl lui Jacques Iamandi, Dimitrie, a fost avocat al Poliţiei şi al Siguranţei statului pînă la 23 august 1944. Trei luni mai tîrziu, n-a mai rezistat hărţuielii la care-l supunea noul regim şi s-a sinucis.

Cu o asemenea „origine nesănătoasă”, în primăvara lui ’45, Jacques Iamandi a fost dat afară din şcoală în ultimul an de liceu si din Clubul Sportiv al Armatei, unde practica motociclismul. Acesta a fost începutul prigoanei.

A ieşit din ţară, dar s-a întors

Printr-o relaţie a mamei sale, s-a angajat la Ajutorul catolic american, o organizaţie de binefacere, care a încercat să-i protejeze pe oameni de năvala comuniştilor. „Familiile burgheziei şi nobilimii româneşti erau date afară din funcţii publice şi din locuinţe. Noi le ajutam să-şi mute o parte din lucruri, cîte puteau lua, din casele din care erau evacuaţi, şi să se întreţină”, explică Iamandi.

În anul 1949, Ajutorul catolic a fost desfiinţat de regimul comunist, care îl considera o organizaţie subversivă. Iamandi a plănuit să fugă din ţară împreună cu mama lui. Au reuşit să treacă ilegal frontiera, împreună cu alţi şapte cunoscuţi, doar cu lucrurile de pe ei şi cu puţini bani şi bijuterii. Au fost prinşi de miliţienii iugoslavi şi anchetaţi dur timp de trei zile. „Ne plimbau în cerc cu mîinile ridicate, cînd oboseam şi lăsam mîinile în jos, asmuţeau cîinii pe noi”. Apoi, iugoslavii au decis să-i predea grănicerilor români. „În drum spre graniţa românească, le-am dat miliţienilor care ne însoţeau aurul şi banii pe care îi aveam la noi, în schimbul a două ore în care să dispărem. Am trecut înapoi în România”, îşi aminteşte bătrînul.

Poliţia politică l-a făcut dezertor

„Sfătuit de un prieten de familie, m-am înrolat în marina militară, sperînd că aşa voi găsi o ocazie să ies din ţară fără bătăi de cap”, spune. A făcut doi ani de armată şi, cînd să se libereze, stagiul militar la Marină a fost prelungit cu un an. O revoltă cu surdină i-a scos din bocanci pe ofiţerii politici. Pe pereţii closetului au fost scrijelite lozinci anticomuniste şi îndemnuri la represalii: „Moarte lui Bodnăraş!”. Autorităţile au închis WC-ul şi au deschis o anchetă. Şi-au încercat un pansament pentru nervii celor care aşteptau liberarea: concediul. În drum spre casă, Iamandi a aflat că i se cere capul pentru iniţierea rebeliunii din unitate. A fugit din ţară cu un şlep pe Dunăre. Nu atît de teamă, cît mai ales de amorul unei fete de la Paris, membră a Casei Regale Române.

În Legiunea Străină

Ajuns în Franţa, a aflat că iubirea vieţii lui urmează să se mărite. Dezamăgit, s-a înrolat în Legiunea Străină, cu gînd de moarte. Nu s-ar fi sinucis, căci asta e păcat fără răscumpărare, dar moartea în luptă era o soluţie bună, cu parfum de eroism. „După o instrucţie sumară, am fost trimişi în Indochina Franceză, să luptăm contra guerrilelor locale comuniste. M-am oferit mereu voluntar în cele mai dificile misiuni, dar Dumnezeu m-a păzit”. În junglă a învăţat să-şi stăpînească nervii. Panica era mortală. Şi îi bîntuia zilnic. „Eram cu ochii pe camarazii mai puţin rezistenţi psihic. Îi dezarmam şi îi imobilizam la cel mai mic semn că îşi pierd cumpătul. Altfel, riscam să ne omoare pe toţi. Instinctul meu de conservare era mai puternic decît durerea unei iubiri trădate”.

Marş forţat peste Asia

În 1952, Iamandi a căzut prizonier, alături de alţi 120 de camarazi, într-o ambuscadă pregătită cu complicităţi din Statul Major al armatei regulate franceze. „Aveam identităţi false. Eu spuneam că sînt suedez, pentru că eram blond, şi că mă numesc Lup Larsen. Însă, un coleg, maghiar din Ardeal, m-a trădat. Am dus o anchetă sîngeroasă, din care n-am crezut că mai scap viu. Apoi am fost băgat într-un convoi de 800 de oameni, care a pornit pe jos spre Moscova. Mi-am zis că voi muri pe drum, dar am scăpat şi din asta“, mărturiseşte Iamandi.

Calvarul marşului spre Moscova a durat aproape un an. Prizonierii munceau prin satele prin care treceau, pentru un blid de mîncare. Uneori căpătau şi ceva de îmbrăcat. Autorităţile chineze le-au dat pufoaice noi şi şepci îmblănite, dar ruşii le-au confiscat hainele şi i-au îmbracat în zdrenţe. Cel mai rău era însă fără încălţăminte. Îşi înfăşurau picioarele în bucăţi de carton şi cîrpe, dar răzbeau repede tălpile prin ele. Din 800 de oameni, doar 14 au supravieţuit pînă în inima sovietelor. Cei cîţiva români din grup, au fost trimişi, cu escortă, în România. Jacques Iamandi a evadat din tren, în gara Nicolina – Iaşi.

„Haiduc“ în Bucureşti

Vreme de doi ani s-a ascuns în Bucureşti. În acest timp a dormit pe la prieteni, prin scări de bloc şi poduri părăsite. „Am făcut manifeste anticomuniste, pe care le distribuiam pe la adunări publice. Şi am organizat un grup de studenţi pentru rezistenţă. N -am plecat în munţi, pentru că am crezut că pot lovi mai bine din oraş“, ne povesteşte Iamandi. La un ceai dansant, a cunoscut-o pe Mitzura Arghezi, care l-a ascuns acasă la tatăl ei. Bătrînul poet ieşea zilnic în poarta casei şi vindea mere pentru a supravieţui. „Nu am vorbit prea mult cu Tudor Arghezi. Am luat masa împreună de cîteva ori şi am rămas cu un gust amar, pentru că fiul lui, Bariţiu, îl certa că nu face frumos pe lîngă mai marii regimului, ca să ducă o viaţă îmbelşugată”, afirmă Iamandi.

Nouă ani de puşcărie politică

Obosit de pîndă şi trădat de un cunoscut, care îl provocase să-l ucidă pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Iamandi a fost arestat în aprilie 1955. A fost condamnat la opt ani de închisoare pentru dezertare şi „uneltire contra ordinii sociale“. A executat aproape nouă ani, pînă în 1964. Golgota lui s-a numit Rahova, și Jilava, şi Aiud, şi Gherla, şi toate coloniile de muncă silnică din Delta Dunării. Moartea nu l-a vrut nici atunci. Dintre toate umilinţele, două îl sperie şi acum: frigul şi foamea. „Tăiam stuf, de la 5 dimineaţa pînă la 6 seara, în apă pînă la genunchi la minus 3 – 4 grade. Gerul n-avea vigoare cît să îngheţe Dunărea, dar ne tăia picioarele protejate doar de o foaie de cort şi de opinici”, spune. Însă, foamea era cu adevărat neîndurătoare. Erau oameni care şi-ar fi ucis părinţii, dacă le-ar fi cerut-o gardinenii, pentru un castron de murdărie căldă poreclită ciorbă.

Scos cu forcepsul din România

Eliberat din închisoarea politică, stigmatul „dușman al poporului“ îl oprea să-şi continue studiile şi îi interzicea dreptul la un loc de muncă. Într-un tîrziu, uzînd de relaţiile mamei sale, a fost admis în ultimul an, la seral, la Liceul „Aurel Vlaicu“ din capitală. Iamandi s-a angajat la o fabrică de componente electronice şi a absolvit liceul. Însă, deja era îndrăgostit de profesoara sa de chimie, Mariana Feneş, soţia lui Duiliu Zamfirescu, nepotul scriitorului cu acelaşi nume. Mariana a divorţat de Zamfirescu şi, în anul 1975, a emigrat în Canada. Un unchi bogat al Marianei, stabilit de mult în Canada, şi-a cumpărat nepoata de la regimul comunist. După un an, Mariana s-a întors în ţară şi s-a căsătorit cu Iamandi. Femeia a plecat la Montreal, iar el trebuia să suporte procedura ghimpată a emigrării legale. Securitatea şi Partidul se opuneau. Mariana Iamandi a protestat vehement şi a ameninţat că va face greva foamei în faţa ambasadei României la Ottawa. Jacques Iamandi le-a spus politrucilor că este capabil de orice dacă nu este lăsat să-şi întregească familia. Pînă la urmă i-au dat paşaport. Însă, în Canada, soţia i-a mărturisit că, o singură dată, a căzut în ispita înfidelităţii. Au divorţat.

Lider al românilor canadieni

În 1977, Iamandi s-a întors în România, deşi nu avea încă protecţia cetăţeniei candiene, şi s-a însurat cu o fostă colegă de serviciu, Ştefania. A trecut din nou prin furcile caudine ale PCR şi ale Securităţii, pentru ieşi din ţară cu noua soţie. Ameninţarea cu ambasada Canadei a funcţionat şi atunci.

În Montreal, Jacques Iamandi s-a înstărit şi a devenit un reper în comunitatea românească. Preşedinte al „Comitetului pentru Democraţie în România“, activ în Congresul Internaţional al Românilor de Pretutindeni – Romfest şi susţinător al manifestărilor de la Cîmpul Românesc de la Hamilton, Iamandi şi-a făcut datoria de a lupta contra comunismului şi de a mărturisi despre gulagul comunist.”