Visul reunificării Basarabiei cu România nu mai este atît de departe. Ca și în alte momente faste ale istoriei noastre, astăzi interesul nostru național se intersectează cu interesele celor mai puternici decît noi. Ceea ce favorizează procesul.

Integrarea în UE, o himeră

La Chișinău nu este un mare entuziasm pentru unire. Partida statalistă deține puterea și nu are nici cea mai vagă intenție să renunțe la ea. De aceea, încă pedalează pe ideea integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Însă, îi este limpede că acest deziderat ar putea fi atins într-un timp foarte lung, de 10 – 15 ani. Și nu mai are acest timp la dispoziție. Întrucît micul stat de dincolo de Prut este pe perfuzii de decenii.

Integrarea în UE este aproape imposibilă, pentru că Republica Moldova este în tandem cu Ucraina, care se află într-un război al cărui sfîrșit nu se întrevede. După încheierea războiului, Ucraina va avea nevoie de reconstrucție. Va dura zeci de ani pînă să îndeplinească, fie și aproximativ, criteriile de aderare. Las că Rusia nu va încheia pacea decît după ce se va asigura că Ucraina va renunța la aderarea la UE și la NATO.

În paralel, opoziția statelor care refuză extinderea UE devine tot mai solidă.

Prin urmare, atît președintele Maia Sandu, cît și susținătorii ei de la București și Bruxelles au căutat o altă variantă, mai simplă, de a pune Republica Moldova la adăpost atît de o eventuală agresiune rusă, cît și de colapsul economic și social.

Și singura soluție este reunificarea cu Țara – Mamă, România. Așa cum nu obosesc să o spun de vreo douăzeci de ani încoace, cel puțin.

Dar de ce ar vrea marile puteri europene reunificarea noastră acum? Pentru că vor Republica Moldova în UE – pentru a lărgi piața, ca și zona de extracție dee resurse, pentru a împinge granițele mai la Est și pentru că nu mai e nevoie de altă zonă tampon între Uniune și Federația Rusă în afară de Ucraina, care așa va rămîne, indiferent de ce i se promite lui Zelensky sau ce și-ar dori Ursula von der Leyen.

Americanii își dau și ei acordul, dacă asta înseamnă ca frontiera estică a NATO să fie astfel mai întărită, iar rușii ținuți la o distanță mai mare de gurile Dunării.

Cum se pregătește reunificarea

Prin urmare, a început pregătirea terenului. Întîi declarații timide pro-unire din partea unor oficiali moldoveni, în frunte cu Maia Sandu. Pe urmă, o adevărată campanie publică, în presă și pe rețelele sociale, a unor influenceri, politicieni, artiști și oameni obișnuiți, care se declară susținători ai unirii. Dintr-o dată. După ani de stagnare a sentimentului unionist la cote modeste în sondajele de opinie. După ce nici un partid unionist nu a intrat în Parlament… Și, în urma campaniei, procentajele din sondaje au început să crească și de-o parte, și de cealaltă a Prutului.

Speranțele s-au aprins mai mult, iar scenariile cele mai îndrăznețe circulă sub formă de zvon pe culoarele politicii de la București, după ce președintele Nicușor Dan le-a spus liderilor de partide parlamentare din arcul guvernamental că l-ar vrea premier pe Eugen Tomac.

Tomac este europarlamentar, a fost parlamentar în România, secretar de stat pentru românii de pretutindeni și un foarte apropiat colaborator al președintelui Traian Băsescu. Dovadă că este pînă astăzi președinte al PMP, partidul creat de Băsescu (care este din nou cetățean al Republicii Moldova). De asemenea, Tomac s-a născut în sudul Basarabiei, aflat acum în componența Ucrainei. Și și-a construit cariera politică pe zona românilor de pretutindeni și a ideii unioniste. Nu apăsat, doar atît cît să se știe și nu deranjeaze.

Se pare că pe osatura PMP, cu ajutorul USR și al unei părți din PNL, Eugen Tomac ar fi chemat ca, din postura de premier, să articuleze un partid prezidențial de tip PAS (din Republica Moldova). Următorul pas ar fi accederea la guvernare a acestei noi formațiuni în 2028, declanșarea procesului de reunificare și pregătirea înlocuirii lui Dan cu Sandu la președinția României.

Nu e clar dacă Nicușor Dan a achiesat integral la acest scenariu. Cum nici dacă un astfel de scenariu chiar va fi pus în operă.

Impedimentele procesului de reunificare

Multe planuri s-au făcut în ultimii ani și aproape nici unul nu s-a realizat exact. Iar dintre toate, acesta este cu devărat cel mai complex și… costisitor. Pentru că da, va costa. Am mai vorbit despre costuri, nu ca despre o sperietoare, ci ca despre o realitate căreia trebuie să-i facem față, așa cum și germanii i-au făcut, cînd s-au reunificat, după căderea zidului Berlinului.

Orice preț merită, pentru a repara o nedreptate istorică, pentru a-i aduce pe frați înapoi acasă și pentru a vedea România mare (și mai puternică) din nou, chiar dacă încă nu cu toate teritoriile pe care le-a avut la 1918. Numai că trebuie să ne asumăm asta, ca stat, și să fim pregătiți. Și de aici dificultatea, căci acest ceas bun al istoriei ne-a prins în criză economico-financiară și cu o clasă politică foarte slabă în majoritatea ei.

O altă problemă o ridică lipsa de legitimitate a celor care guvernează astăzi. Fragmentarea parlamentară a dus la un guvern care și-a pierdut repede susținerea populară și sprijinul politic. De vreo lună, guvernul acesta a fost demis și a rămas interimar, pînă la votarea în Parlament a unui nou Cabinet.

Un nou guvern va fi amenințat și el cu debarcarea rapidă, pentru că formula de reprezentare parlamentară de astăzi nu permite o majoritate sigură pe termen îndelungat. Orice supărare din coaliție poate duce la moțiune de cenzură, așa cum am văzut.

Or, în acest context și pe fondul unei lipse cronice de încredere în politică, politicieni și instituții a majorității românilor, e foarte greu să te înhami la  proiectul de reunificare înainte de a rezolva problema de legitimitate și stabilitate. Iar aceasta se face numai prin alegeri libere. Dacă se poate, anticipate. Ca să nu mai amînăm un deznodămînt așteptat de toată lumea.