Legea Vexler – o analiză lucidă asupra unei derive legislative cu efecte grave asupralibertății, culturii și identității naționale

20 decembrie 2025

Claudiu Târziu

președinte al Acțiunea Conservatoare, europarlamentar

Cuvânt introductiv – de ce vorbesc acum

Mă adresez românilor cu calm, cu responsabilitate și cu dragoste pentru această țară. Nu din impuls, nu din resentiment, nu pentru a inflama spirite, ci pentru a spune limpede ceea cetrebuie spus, într-un moment în care tăcerea riscă să devină complicitate.

Legea cunoscută în spațiul public drept „Legea Vexler” nu este o lege oarecare. Nu este un simplu gest simbolic, nu este o reglementare tehnică și nici o inițiativă izolată. Este expresiaunei viziuni ideologice care, odată legiferată, produce efecte profunde și ireversibile asupramodului în care o națiune are voie să-și înțeleagă trecutul, să-și cinstească cultura și să-șiapere demnitatea.

Spun de la început, fără echivoc: antisemitismul este condamnabil, așa cum este condamnabilorice tip de ură etnică, religioasă sau rasială. Dar tocmai pentru că știu ce înseamnă răulideologiilor totalitare, afirm cu toată fermitatea: nu poți combate ura prin cenzură, nu poțiapăra demnitatea umană prin umilirea identității unui popor și nu poți construi pace socialăprin frică.

I. Contextul real al adoptării legii

Dezbaterea din Camera Deputaților din 17 decembrie 2025 a fost una profund viciată. Nu prin lipsa timpului sau prin absența procedurilor, ci prin climatul moral în care s-a desfășurat.

A fost o dezbatere dominată de:

– teama de stigmatizare,

– presiune mediatică,

– reflexe de aliniere automată,

– lipsa curajului de a pune întrebări legitime.

Mulți parlamentari au votat nu pentru că au fost convinși de justețea legii, ci pentru că au dorit să evite o etichetă. Când frica înlocuiește discernământul, democrația intră în regres, chiar dacă procedurile sunt respectate formal.

Incidentul din plen, în care un afiș cu portretele unor mari personalități ale culturii române a fost rupt ostentativ, nu este un simplu episod de nervozitate. Este un mesaj. Acest gestreprobabil spune, fără cuvinte, că există nume care trebuie să dispară, există o memorie care trebuie rescrisă, există o cultură care trebuie ”disciplinată”.

Faptul că acest gest nu a fost sancționat imediat și exemplar de conducerea CamereiDeputaților a fost un semn extrem de periculos: anumite excese sunt tolerate atunci cândservesc o anumită ideologie.

II. Nu discutăm despre o lege „împotriva extremismului”, ci despre un mecanism de control cultural

Problema centrală a Legii Vexler nu este intenția declarată, ci efectul real.

Această lege:

– mută evaluarea istoriei din zona cercetării academice în zona penalului;

– transformă interpretarea ideologică într-un criteriu juridic;

– creează un cadru în care memoria devine suspectă, iar cultura – condiționată.

Ambiguitatea noțiunilor utilizate (apologie, promovare, asociere, simbol, cult, materiale) permite interpretări extensibile. Orice jurist onest știe că o lege vagă este o armă: nu lovește pe toată lumea deodată, ci selectiv, arbitrar, intimidant.

Efectul imediat nu va fi neapărat o avalanșă de condamnări. Efectul imediat va fi:

– autocenzura profesorilor,

– tăcerea editorilor,

– prudența extremă a bibliotecilor,

– retragerea instituțiilor culturale din orice dezbatere sensibilă.

Așa începe orice regim al fricii: nu cu interdicții masive, ci cu neliniștea permanentă că aiputea greși.

III. Atacul asupra Panteonului românesc – un proces deja început

Cei care afirmă că „nimeni nu va atinge marii clasici” fie nu cunosc realitatea, fie nu vor să o recunoască.

De ani de zile, asistăm la:

– presiuni pentru schimbarea denumirilor de străzi și școli;

– solicitări privind îndepărtarea de statui și busturi;

– contestarea titlurilor onorifice;

– stigmatizarea publică a unor figuri canonice.

Nu discutăm despre personaje marginale, ci despre părinții fondatori ai României moderne, despre arhitecții statului național, despre mari creatori de cultură.

Judecarea unor personalități precum Kogălniceanu, Xenopol, Eminescu, Iorga exclusiv prin fragmente scoase din contextual epocii, interpretate cu grila ideologică a secolului XXI, este un abuz intelectual.

Istoria nu funcționează astfel. Cultura nu se reduce la dosare de acuzare.

Dacă acceptăm acest mecanism, niciun nume nu va mai fi sigur. Astăzi sunt unii, mâine vor fialții. Odată pornit, acest proces nu se oprește de la sine.

IV. Memoria comunismului și pericolul criminalizării martiriului

Un capitol extrem de sensibil este cel al memoriei detenției politice și al mărturisitorilor din temnițele comuniste.

România a avut zeci de mii de deținuți politici. Oameni care au suferit, au murit, au fost distruși fizic și psihic de un regim totalitar. Pentru mulți români, acești oameni sunt repere morale, nu figuri ideologice.

Orice tentativă de a supune această memorie unei „revizuiri” motivate politic sau ideologic este profund nedreaptă.

Nu poți cere unui popor să-și renege suferința pentru a se conforma unei agende contemporane.

Dacă Legea Vexler va induce frică inclusiv în spațiul religios, descurajând cinstireamartirilor, atunci efectul ei va fi nu doar anti cultural, ci anti spiritual.

V. România nu este o societate antisemită și tocmai de aceea această lege este greșită

Trebuie spus limpede: România nu are o problemă reală de antisemitism.

Comunitatea evreiască este protejată, respectată, sprijinită instituțional. Drepturileminorităților sunt garantate și aplicate.

În acest context, apare o întrebare legitimă, care nu este nici extremistă, nici provocatoare: De ce este România tratată ca o națiune suspectă?

De ce i se cere constant să renunțe la reperele propriei istorii?

Politicile bazate pe culpabilizare colectivă nu vindecă, ci fracturează. Ele nasc resentimenteacolo unde nu existau, tocmai pentru că oamenii simt instinctiv când li se cere să se dezică de ei înșiși.

VI. Legea Vexler – o lege care riscă să devină rasistă prin efectele ei

Spun cu deplină responsabilitate morală: o lege devine rasistă nu prin intenție declarată, ciprin efect.

Dacă o lege:

– stigmatizează predominant cultura majorității,

– lovește sistematic în reperele unei singure națiuni,

– creează impresia că un popor trebuie „corectat” identitar,

atunci ea încalcă principiul fundamental al demnității egale.

Anti-umanismul este condamnabil indiferent de direcția sa.

Nu există ură „bună” și ură „justificată”.

Nu poți combate discriminarea printr-o altă formă de discriminare.

VII. De ce „rabdă” românii

Românii nu sunt indiferenți. Sunt obosiți, dezamăgiți și temători.

Obosiți de conflicte artificiale.

Dezamăgiți de instituții care nu îi apără.

Temători de etichete care pot distruge reputații și vieți.

Dar răbdarea nu este infinită. Frustrarea acumulată, dacă nu este canalizată prin dialog și corecție democratică, se poate transforma în ruptură socială.

Iar acest lucru ar fi o tragedie pentru toți.

VIII. Soluția nu este revolta, ci revenirea la rațiune

Nu chem la ură. Nu chem la violență. Nu chem la haos.

Chem la:

– corectarea sau abrogarea acestei legi, potrivit cu obiecțiile ridicate în sesizarea de neconstituționalitate depusă la CCR de președintele României;

– claritate juridică,

– dialog real între istorici, juriști, academicieni,

– apărarea libertății academice și culturale.

O democrație matură nu se teme de trecut, ci încearcă să-l înțeleagă, iar procesul de cunoaștere și de pricepere nu poate avea loc sub dictat ideologic.

IX. Un apel final

România are dreptul la o cultură vie, la o memorie completă, la o identitate asumată, la o libertate fără frică.

Legea Vexler, în forma sa actuală, pune toate acestea în pericol.

Din dragoste pentru România, din respect pentru adevăr și din responsabilitate față de generațiile viitoare, voi continua să spun aceste lucruri limpede, calm și consecvent.

Nu împotriva cuiva, ci pentru demnitatea noastră comună.